Abatorul

Cei doi ochi mă privesc. De minute bune, sunt neclintiți. Nu le pot anticipa următoarea mișcare, nici măcar nu știu dacă mai sunt capabili de așa ceva. Întunericul mă înconjoară din toate părțile, profitând de absența nemotivată a luminii. Peretele de care îmi sprijin spatele e rece ca gheața. Mă pătrunde frigul. Mă chircesc cât pot de mult, într-o încercare naivă de a mă încălzi. Temperatura camerei scade cu fiecare minut, apropiindu-se, cu pași mari, de abisul negativ al frigului. Nu mai pot sta într-un singur loc. Trebuie să mă ridic, să umblu și să caut o ieșire. Altfel, voi pieri în înghețare, atunci când sângele va înceta să mai curgă prin vene. Mă mișc cu greu. Zgribulit și trist, îmi târăsc pașii de-a lungului peretelui mort. Niciun sunet de nicăieri. Strig cu toată forța plămânilor, dar ecoul îmi copiază glasul, repetând din ce în ce mai slab disperarea mea. Deodată, ceva îmi oprește pașii. O masă gelatinoasă și udă apare de nicăieri și mă face să mă cutremur de spaimă. Chiar dacă nu o văd, o simt cum se bălăngăne în aerul mort, precum o pendulă din carne. Din păcate, frigul adoarme și mirosurile, așa că, nu mă pot folosi de nări, pentru a încerca să aflu unde sunt. Mă hotărăsc să pornesc din nou la drum, de data asta cu mâinile întinse în față. Privesc în urmă. Cei doi ochi continuă să fie singurele stele pe cerul negru ce mă înconjoară. Nu-mi dau seama cum de licăresc în acest ocean de întuneric. Poate că și-au făcut provizii de lumină pe timpul zilei, iar acum se folosesc de ele pentru a învinge moartea. Nu știu. Nici nu mă interesează. Tot ce vreau e să ies mai repede de aici, înainte ca frigul să-mi pătrundă până în suflet. Mă lovesc de un alt corp gelatinos, apoi de un perete. Se pare că am ajuns la celălalt capăt al încăperii. Măcar acum știu cât de cât care e mărimea acestei camere. Aud voci. Par din ce în ce mai puternice, dar nu știu dacă nu cumva nu e totul în imaginația mea. Temperatura aproape inumană mă face să mă îndoiesc de propriile gânduri. Să fie acesta sfârșitul coșmarului meu? O ușă se deschide. Lumina pătrunde în cascadă, gonind instantaneu și ultima fărâmă de întuneric. Mă așez în genunchi și îi mulțumesc Lui Dumnezeu. Deschid ochii din rugăciunea murmurată printre buze și mă uit în jurul meu. Din tavan, stăteau agățate zeci de cadavre de porc. Cei doi bărbați se uitau mirați la mine. Fusesem închis în sala frigorifică a unui abator. M-am trezit din vis înghețat de frig. Afară viscolea, iar geamul camerei mele era larg deschis, lăsând zăpada și frigul să pătrundă înăuntru.