Scrisoare de dragoste #4

Îmi înmoi peniţa în călimara cu dragoste şi-ţi scriu aceste rânduri. Ce să mai facă inima mea ca să cuprindă toată iubirea ce ţi-o port? Să se lăbărţeze cât oceanul, să se umfle cât soarele, să se adâncească până la podeaua universului? Nu, tot n-ar fi de-ajuns. Mai bine nu mai încerc să măsor iubirea. E zadarnic. Menirea ei e să te îmbrăţişeze cu o permanenţă care să nu-ţi permită vreodată să mai respiri răutatea din lume. Vreau să te ţin cuibărită la pieptul meu, să te încălzesc cu bătăile inimii mele lovindu-se de pieptul tău, în timp ce buzele ni se suprapun precum o stivă moale proptită între nasuri şi bărbi. În lume nu există sunete mai frumoase decât râsul tău, vocea ta răsună din visul unui curcubeu, iar şoaptele tale imperceptibile îmi mângâie sufletul înainte să mă cufund în somn. Îmi place când îţi arcuieşti gâtul fin de sub plapumă, aşternându-ţi buzele în formă de inimă peste obrazul meu şifonat. În acel moment începe visul meu cel mai frumos. Simt cum mi se goleşte trupul pentru a se umple cu iubirea ta nocturnă. Adormi la pieptul meu, iar obrazul tău cald îmi înveleşte inima.