O căruţă

Soarele amar îşi destăinuie lumina peste câmp. O căruţă sărăcăcioasă se luptă cu razele şi înaintează cu greu prin noroiul proaspăt. Cobor privirea spre busolă. Are două ace. Unul arată nord, iar celălalt sud. Mă miră un pic acest lucru. Îmi şterg lacrimile şi mă urc în căruţă. Valurile se izbesc de marginile drumului. În depărtare, câţiva surferi călăresc marea ondulată. Dispar însă, precum nişte himere. Podul născut peste drum se ridică la cer și se transformă în curcubeu. Pe culorile sale vii alunecă picături de ceață. Acestea nasc alte și alte picături, învăluind atmosfera într-o negură, pe cât de misterioasă, pe atât de plăcută. Nu se aude nimic, dar și dacă vreun sunet ar încerca strige, ar fi înăbușit imediat de liniştea de sub plapuma ceţii. Cobor din căruţă. Această îşi continuă nestingherită călătoria pe drumul pustiu. Cine ştie unde va ajunge? Poate va înconjura pământul şi, la întoarcere, mă va găsi în acelaşi loc, stând pe marginea şanţului şi aşteptând ca anii să treacă peste mine. Poate că va trece prin dreptul meu de zece, douăzeci, treizeci de ori, până când părul de la tâmple se va transforma în două peninsule albe, avansând apoi în tot capul, precum o eră glaciară a bătrâneţii, venită peste creştetul meu. Până când barba, albă şi îngrijită doar de vânt, se va apropia de pământ, ca o cascadă de zăpadă filmată cu încetinitorul. Macii au început să răsară pe câmp. Busola mea o ia razna. O scap din mână. Începe să se zbată pe pământul ce s-a uscat neaşteptat de repede. Din norul de praf creat de nebunia ei se naşte un fluture. El se aşază pe genunchiul meu, în singurul loc prin care mi se vede pielea, acolo unde pantalonul meu albastru, din nu ştiu ce motiv, e zdrenţuit. Se uită la mine cu nişte ochi trişti. Neaşteptat de trişti, pentru un fluture. Mă întristez şi eu. Nu concepeam că un fluture ar putea fi altfel decât cu gura până la urechi. Când îi vezi cum zboară, n-ai zice că simt altceva, decât fericirea supremă. Mă gândeam că atât le-a dat lor Dumnezeu: zborul şi fericirea supremă. Dar, m-am înşelat. Nu poate vorbi, dar citesc în ochii lui traşi în jos de la margini, toate întrebările pe care ar vrea să mi le pună. Nici eu nu-i spun nimic, dar sunt convins că şi el poate citi în ochii mei răspunsurile la fiecare din întrebările lui. Comunicarea, până la urmă, nu se limitează doar la cuvinte. Doi îndrăgostiţi care se privesc în ochi, îşi spun mai multe decât o mie de romane. Îşi ia zborul. Aripile lui, îngreunate de ceaţă, nu-i mai permit zborul haotic şi plin de libertate cu care era obişnuit. Poate că nu e ceaţa de vină, poate că e tristeţea cea care i-a decolorat zborul. Căruţa vine din nou spre mine. Îmi mângâi barba. E destul de stufoasă. A mai trecut un an. Un ţăran îmbrăcat sărăcăcios mână hăţurile aproape dezintegrate. Mă întind în spatele lui şi închid ochii.