75 de ani

Noroi. Gardul e cocoşat şi dezmembrat de uitarea timpului, iar vremea de aici pare să fie o veşnică cenuşă. Am senzaţia că viaţa a ocolit cu desăvârşire acest loc, pe care omenirea îl botează cu tălpile mele. Un peisaj ce are nevoie de primăvară, aşa cum un călător prin deşert are nevoie de apă. Sunt obosit, dar unde să mă aşez fără să mă murdăresc? Unde să zăbovesc, dacă peste tot plesneşte zgomotul noroaielor? Căsuţa de-abia mai stă în picioare, iar pereţii se ţin cu disperare de umeri, într-o putrezire ce îngrijorează acoperişul şi-aşa găurit. Încerc să intru, dar balamalele ruginite ale portiţei se desprind. Acum ea şi-a schimbat menirea: e o podişcă din lemn. Mă furişez printre băltoacele ce împestriţează cărarea umedă şi mă aşez pe prispa casei. Cerul gri se reflectă impersonal în cerculeţele de apă, care arată ca ochii morţi ai unui om gol pe dinăuntru. Aşa mă simt şi eu într-un asemenea peisaj. Un peisaj demoralizant din care vreau să ies cât mai repede. Oare mai există vreo pată de verdeaţă pe Pământ, sau toată lumea e aşa? Intru în casă. Uşa scârţâie groaznic, sfâşiind aerul cu ţipete de durere. Pereţii mă privesc încruntaţi. Am senzaţia că vor să se dărâme pe mine şi să mă îngroape, răzbunându-se în felul ăsta că le-am deranjat somnul veşnic. În colţ e un scaun, dar nu am curaj să mă aşez. Sunt convins că e prea bătrân ca să-mi mai poată susţine greutatea. Deodată liniştea mormântală e străpunsă. Tresar. E uşa, s-a desprins din balamale. Efortul de a se deschide în faţa mea a fost prea mult pentru ea. Acum se odihneşte pe podea. Mă apropii de fereastra murdară. Dau să o şterg, dar praful ancestral îşi păstrează forma neclintită. Oricum nu am ce să văd prin ea, decât straturile de noroi de pe drumuri. Nici o mişcare pe nicăieri. Singurul care mai face eforturi pentru a ieşi din încremenire e vântul, care plimbă frunzele uscate de colo colo. Imediat sub fereastră zace strâmbă o măsuţă. Un stilou învechit alunecă de pe ea lăsând o urmă albastră de cerneală. O şterg cu degetul. Acum buricul degetului meu e ca o peniţă groasă. Pe peretele din dreapta mea stă agăţată o oglindă în care nu se reflectă însă nimic. O şterg de praf. Mă privesc în ea şi constat că faţa mi-e plină de riduri adânci. Scriu pe oglindă cu cerneala aproape uscată: "de ce?". Vântul s-a plictisit să mă privească şi s-a apucat să citească ziarul. Îl ridic de pe masă. Vântul se supără şi începe să şuiere nervos, dar se calmează destul de repede. Mă uit la dată: 15 noiembrie 2086. Mă panichez. E ziua în care am împlinit 100 de ani. Nu-mi amintesc ultimii 75 de ani. Dau din nou pagina. O ştire îmi captează atenţia în colţul din dreapta: "Un bărbat din Slobozia s-a trezit din comă după 75 de ani, chiar în ziua în care a împlinit 100 de ani." Era un articol despre mine. Nu-mi amintesc momentul în care m-am trezit. Nu-mi amintesc nimic. Pun cap la cap în mintea mea frânturi de amintiri, dar nimic nu e coerent. Nimic nu se leagă, iar încercarea mea de a afla cine am fost se loveşte de un zid. Mă aşez până la urmă pe scaun. Nu scârţâie deloc, ceea ce e destul de surprinzător. Sau poate nu-l mai aud eu, fiind copleşit de informaţiile primite în ultimele minute. Pereţii încep să înainteze către mine din toate părţile. Îmi dau seama că nu mai am scăpare şi rămân pe scaun. În câteva secunde sunt îngropat de pereţii de pământ. Mă trezesc sufocat şi speriat.